Pe repede înainte

Am început de o vreme să citesc cărți în limba engleză. V-am mai povestit despre asta acum ceva vreme. Dar nu mă așteptam să fie altceva decât un foc de paie. Totuși focul ăla de paie s-a transformat într-unul de durată. Iată că am citit în ultima lună mai mult decât am citit în ultimii cinci ani probabil, deși raportul cred că este unul și mai mare. Sigur că nu vorbim de vreun record sau de vreo mare performanță realizată de mine, decât dacă gândim prin comparație cu volumul citit în ultimii ani și numai dacă ne limităm la persoana mea.

middl school

Partea interesantă este că îmi și place. Și îmi place atât de mult pentru că am ales cărți care să mă prindă cu povestea lor. Este una dintre cheile acestui sport. Să alegi cărțile potrivite, pe care nu ți le impune nimeni, pe care nu ți le recomandă nimeni.Poate că sunt informații mai prețioase în cărțile scrise de scriitori clasici, dar ce folos dacă nu reușesc să le duc până la capăt? Am impresia că am pierdut timpul degeaba atunci când nu am terminat o carte începută, chiar dacă am ajuns aproape de final sau nu, chiar dacă am primit informații prețioase sau nu. E cam ca atunci când nu prinzi finalul unui film și deznodământul era tratat fix în ultimele două minute.

M-am abonat la două biblioteci publice de aici din Anglia și am aplicat și pentru postul de voluntar la una dintre ele. Și jur că nu țin minte să mă fi lovit la cap de mi-am schimbat comportamentul în acest domeniu, dar chiar găsesc lectura în engleză, o cale foarte ușoară în aprofundarea acestei limbi. Și ca să fie totul frumos și bine, am încă vreo 4-5 cărți comandate la bibliotecă. Le vor aduce special pentru mine de la alte biblioteci, pentru că nu au fost de găsit în bibliotecile în care sunt eu abonat. Așadar aștept titlurile necitite din seria Middle school, curios fiind ce a mai făcut personajul Rafe în cărțile în care-și laudă năzbâtiile din școala gimnazială. Sunt cel puțin patru necitite, deși cred că în realitate seria conține opt titluri ci nu șapte cum am constatat în primă fază. Deci am citit trei, am comandat alte patru și probabil îl voi comanda și pe al oputulea dacă voi constata că e ceva diferit. Apoi mai este cartea scrisă de Jules Verne, Insula misterioasă, pe care am citit-o de vreo trei ori  și care mi-a rămas în suflet cu personajele ei și cu misterul ei cu tot. Acum o să o citesc și în engleză, chiar dacă îmi va lua vreo lună să o termin, fiind o carte destul de stufoasă și cu multe cuvinte grele din fizică, chimie și navigație, plus biologie, zoologie și ce alte științe mai pune Jules Verne în cărțile lui. Deci va fi o provocare mare și probabil cam plictisitoare. Dar o să-mi dau cu părerea despre experiența asta după ce va avea loc.

PS: ultima carte citită se numește The kitten hunt.

Încă un record personal

De data asta e ceva mai important și ceva mai nebunesc decât o carte de aproape 300 de pagini în engleză, citită în patru zile. De data asta e mai serioasă treaba. E vorba despre multă muncă. Cam cât muncesc unii în două luni de zile. Sigur că mă refer la orele lucrate într-o lună calendaristică, nu la munca efectivă, că acolo nu se prea poate compara, fiecare domeniu având tipul lui de muncă și gradul de dificultate.

Recordul pe care nu l-am atins nici măcar în primul an în câmpul muncii (când băgam ore suplimentare în disperare la Yazaki, doar-doar voi atinge salariul de 1000 de lei net (ceea ce nu s-a întâmplat vreodată)) constă în 324 de ore de muncă. Orele astea sunt de noapte de weekend, de sărbătoare legală și de orice natură au mai fost ele. Cel puțin două lucruri au în comun. Sunt ore de noapte și sunt ore plătite la fel. Că așa au englezii sistemul ăsta de plată. FLAT. Așa le-a dat voie statul angajatorilor să exploateze angajatul, recompensându-l cu același preț pe ora lucrată, indiferent dacă e de weekend, de noapte, de zi, de sărbătoare legală, pe Pământ sau pe Lună, în Iad sau în Rai. Acum mi-a veit în minte cântecul ăla românesc care se potrivește de minune și în cazul englezilor. Titlul cântecului se numește Iobag la patron, Iobag la stat. Și faptul că am scăpat niște litere (ne)bolduite, nu e deloc întâmplător, sincer să fiu.

Dar asta e deja mai puțin important.

Cât despre recordul meu, pot vorbi la superlativ având în vedere că sunt pe cale să-l stabilesc. Zic sunt pe cale pentru că încă mai am 48  de ore de lucrat la el. Dar el oricum e record și la cifra de acum. Numai că mai am programate încă patru zile.

Zilele consecutive continuă în următoarea lună de plată.

Zilele consecutive continuă în următoarea lună de plată.

Motivele pentru care am ajuns să lucrez acum sunt mai multe, dar principalul ar fi lipsa banilor. Veșnicul motiv de altfel, în cazul meu. I wanna run away out of my body, atunci când vine vorba despre administrarea finanțelor. Și nu am dat-o pe engleză decât din motivul că la radio  tocmai se aude melodia al cărei refren zice I wanna run away. Continuarea e pură improvizație. Dar tot cântecul mai zice I can see bilions dolars in your eyes. Deci se potrivește de minune cu ceea ce vă povestesc eu aici. Am ales să lucrez 28 de zile la rând. Și coincidența face ca a 28-a zi lucrătoare la rând să fie în ziua în care împlinesc 28 de ani. Și legat de numărul ăsta 28, sunt născut pe data de 28 și mai mult de atât, stau în apartamentul cu numărul 28 în România și la casa cu numărul 28 în Anglia. Cel puțin pentru moment.

Oare ce să mai semnifice numărul ăsta pentru mine în anul ăsta sau în  luna asta? Nici nu vreau să mă gândesc. Deși mi-aș fi dorit ca și salariul pe care îl v0i încasa după cele 28 de zile consecutive să fie de 28 de sute, măcar în stare brută. Dar cum din socoteli brutul va fi de aproape 2500 de lire, nu-mi rămâne decât să mă gândesc cum voi cheltui restul banilor, aproape 1800 de lire net. Ideea e că am pe ce că mi-a trebuit iPhone nou pe care am de plătit cel puțin 400 de lire. Și mai e chiria încă pe atât și depozitul la noua chirie unde mă voi muta și chiria la noua cameră în care mă voi muta, și plinul la mașină și eu știu ce alte chestii de mâncare și eu știu ce alte cheltuieli mai apar. Dar de luna viitoare ar trebui  să fiu suficient de lejer cu datoriile și să mă redresez.

Și pentru că vreau să duc cât mai repede balanța negativă la valoare pozitivă, am tot depus CV-uri pentru un job part time. Managerul unei cafenele mi-a zis că nu a mai văzut CV atât de bine făcut precum al meu. Dar oricum toate locurile în cafeneaua lui sunt ocupate și deocamdată poate doar să înrămeze CV-ul meu că nu ne ajută pe niciunul din noi situația asta. Apoi mai am un interviu de dat mâine la ora 10:30. Îmi cere să am mașină și permis de conducere. Pe astea le am, apoi rămâne de văzut ce altceva nu am sau ce noroc am de a prinde un job part time.

După tot ce v-am povestit aici am tras niște concluzii importante. Am nevoie neapărat de educație financiară. E foarte adevărat că în teorie știu ce am de făcut, dar că practica mă omoară. La fel de adevărat ca și versurile pe care le aud iar din radio: My best is yet to come. So let it go…

Deci mai mult decât educația financiară am nevoie de o hipnoză prin care să mi se însămânțeze direct unde trebuie educația financiară pe care o știu în teorie dar pe care nu sunt în stare să o pun în practică.

Pentru că am făcut un articol prea lung, dar și pentru că se apropie ora de plecare către muncă, o să las celelalte idei să curgă probabil într-un alt articol. Până atunci lucrez la un nou record într-ale cititului. Am dat gata 170 de pagini din aproape 400 cât are noua carte pe care o citesc în limba engleză și care face parte tot din seria Middle school despre care v-am povestit în articolul precedent. La ce chef de lectură am și la cât timp am acordat celor 170 de pagini, mâine am șanse să dau gata și cartea asta, ceea ce ar însemna chiar mai puțin de 30 de ore. Am stabilit deja că scrisul e măricel, dar și că lenea mea e mare de obicei.

Toate cele bune!

Un mic record personal de care sunt și mândru pe deasupra

Hai că încep direct prin a spune că nu e ceva fantastic. Nu săriți cu aplauze că nu le merit din plin. Cât a fost nevoie m-am aplaudat eu singur. Hai că nu e chiar atât de rău să te aplauzi singur și să te lauzi atunci când îți iese ceva mai bine decât ți-ai propus. Măcar cu mine însumi să nu fiu modest atunci când e cazul să nu fiu. Nu vă mai fierb, nu vă mai țin în suspans. Vă spun numai că (sunet de tobe vă rog!) am terminat de citit (nu aud tobele și sunetul de suspans, dar am să continui ideea) prima carte în limba engleză care mi-a și plăcut pe deasupra. (aici trompeta trebuia să facă ta-daaaam, dar am stabilit deja că nu avem orchestră prin preajmă) (apropo de instrumente muzicale, mi-am vândut chitara pe dublul sumei de achiziție)( și apropo încă o dată: de asta nu sunt mândru. nu de afacere în sine, ci de faptul că am fost nevoit să o vând)

middl school

Și acum să vă descriu recordul personal. Cartea pe care am gătat-o în 4 zile a numărat cam 282 de pagini cu scris lejer ce-i drept și cu poze, așa ca pentru ăi mai săraci la minte. Sigur, nu e cazul la mine, dar asta ar fi reacția unui cititor cu ștate vechi. Carte cu poze? Poate enciclopedie, dar nu beletristică… Ok! Spre rușinea mea e o carte cam pentru adolescenți, sau pentru cei ce se pregătesc să înceapă școala gimnazială. Sau dacă nu e în limba nativă a cititorului, e o carte destul de bună pentru a dezvolta vocabularul și pentru a întreține în același timp cheful cititorului pentru lectură.  Dacă mă întrebați pe mine cartea e genială, deși are un nume care nu te duce deloc cu gândul la astfel de adjectiv pe care să i-l atribui.

Cineva dintre cei doi cititori fideli de-ai mei e curios despre ce carte vorbesc? Hey, nu știu dacă este cineva curios sau nu, sau dacă mai am acei doi cititori sau nu, dar oricum știu că ăsta e un blog (pe care nu am mai scris de aproape o lună, spre rușinea mea) pe care eu decid ce scriu și ce nu, iar voi decideți ce citiți și ce nu. Nu de alta, dar blogul e public și accesibil tuturor, chiar și hater-ilor. Așadar și prin urmare titlul cărții este: (Trebuie să împrumut neapărat tobele alea de la muncă, așa pentru sunetul de suspans)

MIDDLE SCHOOL THE WORST YEARS OF MY LIFE 

Și este scrisă de James Patterson în colaborare sau featuring sau cum vreți să-i spuneți, cu Chris Tebbetts.middl schooll

În fine, cartea nu pare a fi ficțiune, dar cel puțin peronajul din carte care vorbește la persoana I singular și își descrie primul an din școala gimnazială din America, nu are același nume cu nici unul dintre autori. Așa că nu am reușit să pricep dacă e inspirată din realitate, e realitate pură transpusă pe hârtie, sau o ficțiune scrisă fain de tot.

Dar cum articolul nu e despre carte ci despre micul meu record personal, am să mă focusez pe asta. Deci am reușit să dau gata cartea în 4 zile. Nu e ca și cum am citit benzi desenate, deși am văzut o mulțime de poze în cele 282 de pagini, dar nu e nici ca și cum aș fi avut de lecturat prea mult și am făcut asta în timp record. Pot spune doar că mi-a făcut plăcere să o citesc și mi-a adus multe zâmbete pe buze, cu excepția finalului care a fost ceva mai trist și presărat cu lacrimi.

O parte și mai bună în toată chestia asta este că am citit. Nu mai am citatul exact al lui Tudor Chirilă  într-una dintre cărțile sale, dar ideea era asta: CITIȚI ORICE  DAR CITIȚI!

Am citit în engleză, mi-a făcut plăcere să lecturez și bonusul abia acum urmează: (offf, tobele alea lipsesc cu desăvârșire din combinația asta) Tipul ăsta James Patterson a scris mai multe cărți din seria Middle School și biblioteca de unde am împrumutat această carte mai are câteva volume pe care le pot împrumuta. Și asta am să fac chiar luni la prima oră, că tare sunt curios ce trăznăi mai face personajul ăsta sau dacă și-a învățat cumva lecția. Hai că vă dau totuși un indiciu! În această primă carte adolescentul Rafe, un copil cumințel de fel, se hotărăște la sugestia prietenului imaginar Leo să încalce toate regulile școlii în care învață. Și are un sistem de notare  bine pus la punct prin care primește puncte pentru orice regulă incălcată, în funcție de gravitate și de hohotele de râs sau reacțiile colegilor. Off, atât de captivantă și de ușor de citit e cartea, încât aș fi putu să o citesc într-o singură zi dacă aș fi stat închis în casă.

PS: dacă sunt profesori care îmi citesc blogul, sau măcar postarea aceasta, îi sfătuiesc să nu-și îndemne elevii să citească această carte. Nici măcar să nu aducă vorba de ea.

Alexandra Ușurelu: Suflet, rămâi pur!

Despre Alexandra Ușurelu am auzit prima dată la începutul acestui an. Mai bine mai târziu decât niciodată! Am scris atunci pe blogul meu despre cele două turnee pe care le-a susținut în paralel de-a lungul lunilor ianuarie și februarie.

Alexandra Ușurelu continuă seria cântecelor de suflet cu un nou titlu: „Suflet, rămâi pur”. Le zic eu cântece de suflet pentru că versurile acestora ajung acolo la suflet și te ung mai bine decât orice medicament. Nu am remarcat zgomot în niciun cântec interpretat de Alexandra Ușurelu, ci numai muzică frumoasă. Dacă am recunoscut că acum câteva luni nu auzisem de acest minunat artist, acum pot spune că se află printre preferații mei. Are un stil muzical adorabil și versuri care sunt pe cât de simple la prima vedere, pe atât de profunde la o vedere mai amănunțită.

Videoclipul piesei „Suflet, rămâi pur” a fost filmat în Indonezia

Alexandra usurelu suflet ramai pur

 

Dacă pentru mine s-au potrivit mănușă cântecele ei pe preferințele mele, sunt curios câți alți oameni ar putea fi atinși de acestea. Și spun asta pentru că încă nu văd numere de ordinul milioanelor în dreptul vizualizărilor pe Youtube la aceste melodii. Treaba lor! Ei pierd, cei care nu ascultă!

După ce am tot ascultat melodiile care te fac să vibrezi, mi-am dat frâu liber imaginației și m-am jucat cu câteva titluri ale cântecelor ei. Iată ce a ieșit:

Ceva se întâmplă cu noi,  Când zâmbești Tu faci Cea mai frumoasă zi!

Ceva se întâmplă cu noi La capătul lumii nu suntem Doi Străini.

Nopțile trec, e Mai bine în doi. La capătul lumii Ceva se întâmplă cu noi!

Suflet, rămâi pur! Nopțile trec, doar visele rămân!

Balada pentru o minune Ție îți cânt. E Prețul corect, e prețul cel sfânt!

Poate că muzica interpretată de Alexandra Ușurelu nu te provoacă la dans, dar cu siguranță îți îndeamnă sufletul să rămână pur. Suflet, rămâi pur este ultimul single al artistei care beneficiază și de videoclip. Lansat pe 8 martie, de ziua femeii, videoclipul are un mesaj puternic.

”Suflet, rămâi pur” este cântecul despre cei care aleg să rămână împreună prin oricâte

greutăți ar trece. Acolo, în locurile unde am filmat, am cunoscut oameni care și-au pierdut

casele sau pe cei apropiați, dar au rămas împreună cu cei pe care îi iubesc. Sunt oameni

pentru care jumătatea lor a devenit casa lor”

Alexandra Ușurelu

Această melodie este prima de pe cel de-al doilea album la care Alexandra Uşurelu lucrează în prezent și pe care își dorește să îl lanseze în toamna acestui an. În varianta prezentată oficial în online, cântecul se bucură de participarea extraordinară a artistului indonezian Tongam Sirait, dar și a unui grup de chitariști apartenenți tribului Batak din nordul Sumatrei.

suflet ramai pur

Videoclipul a fost filmat în locații greu accesibile, la vulcanii Sinabung și Sibayak, dar și pe insula Samosir de pe Lacul Toba, sub regia lui Florin Botea. Consilierul de imagine a fost Alin Gălățescu, care s-a declarat în nenumărate rânduri fanul Alexandrei Uşurelu, iar vestimentaţia Alexandrei a fost creată de designerul Simona Semen.

Alexandra Ușurelu are și un blog personal. Unul deschis acum mulți ani pe când era încă un copil cu vise. Acum Alexandra este femeie în toată firea, căsătorită și cu încă un vis frumos: acela de a cânta împreună cu tatăl ei pe aceeași scenă. Așa mărturisește chiar Alexandra într-o postare-confesiune pe blogul ei, pe care promitea la începutul acestui an că va scrie mai des. Eu aș îndemna-o să scrie măcar o dată pe săptămână pentru că sunt convins că are ce să scrie și pentru cine să scrie.

alexandra usurelu mai bine in doi

Cupa Municipiului Ploiești la Baschet în Scaun Rulant

Am participat la prima ediție a Cupei Municipiului Ploiești la Baschet în Scaun Rulant ce a avut loc în Sala Sporturilor Olimpia. Evenimentul a dus lipsă de spectatori în ciuda promovării acestuia pe diferite canale media. Totuși un astfel de eveniment nu este de ratat, mai ales pentru un împătimit al baschetului. Așa că m-am bucurat pentru fiecare coș marcat, indiferent de echipa care reușea aruncarea. Mi-a plăcut mult și chiar am avut câteva meciuri frumoase.

Rotile Astrale Sibiu

Dacă pe ploieșteni îi mai văzusem pe parchet în meciuri demonstrative sau pe cimentul din Parcul Tineretului, bătând mingea și aruncând la coș, de celelalte echipe nu știam nimic. Cu toate astea am avut o favorită încă de la început, de la încălzirea sportivilor. Astfel baschetbaliștii de la Piatra Neamț au fost preferații mei și nu mi-au înșelat așteptările. Au câștigat meci după meci, marcând chiar cele mai multe puncte din competiție. Nu știu să vă spun statistici pentru că m-a captat jocul prea mult și nu am stat să-mi iau notițe.

Așadar dacă vreți cifre și statistici puteți arunca un ochi pe pagina dedicată evenimentului. La fel și pentru fotografii făcute într-un mod profesionist și cu aparate mai sofisticate decât camera mea foto.

Am avut și pierzători, dar cu siguranță aceștia nu s-au aflat pe parchet. Mă refer la oamenii care ar fi trebuit să fie în public dar nu au fost. Așa ceva nu vezi zi de zi și probabil că nici nu ai ocazia să vezi de prea multe ori în viață un astfel de turneu. Au fost momente frumoase, momente comice dar și momente de suspans. Piatra Neamț a bătut toți adversarii în prima zi iar sâmbătă va juca finala. Eu am fugit la dentist după primele 8 partide disputate și tare îmi pare rău că nu am putut sta mai mult. Dar intuiesc că cealaltă finalistă ar fi echipa din Sibiu. Celelalte două echipe de care nu am amintit au fost din Brasov și Ilfov.

Cât despre regulile după care s-au arbitrat, nu am fost foarte mulțumit. Nu știu dacă sunt cele oficiale pentru astfel de competiție sau pur și simplu arbitrii au arbitrat mai degrabă după regulile baschetului obișnuit. Știu însă că unele reguli precum trei secunde în suprafața punctată sau abaterea de teren au fost fluierate. Sunt totusi niste greșeli prea ușor fluierate, îndeosebi cea cu trei secunde în suprafața pictată. Mă gândesc că e mult prea greu să ieși din acea zonă din cauza aglomerării jucătorilor. Nici nu știu dacă regula asta există sau dacă ar fi tocmai indicată pentru baschetul în scaun rulant.

Dar lăsând deoparte toate aceste reguli, spectacolul a fost pe alocuri mai fain decât în meciurile internaționale de polo pe care le-am mai văzut pe la televizor. Adică a fost chiar mai multă acțiune decât într-un meci de polo jucat de campioni. Sigur că este strict părerea mea, deci nu vă grăbiți să mă înjurați vă rog!

În cele din urmă aș mai dori să mulțumesc Fundației Motivation România și tuturor celor ce au făcut posibilă realizarea acestui eveniment. Și vreau să le mai mulțumesc și sportivilor pentru efortul depus și jocul frumos!

Am alergat pentru cancer

După cum vă spuneam în articolul trecut, m-am pregătit temeinic pentru a participa la o acțiune caritabilă care își propune să strângă fonduri pentru Cancer Research. Și când spun că m-am pregătit, mă refer la achiziția echipamentului de alergare. Dacă pregătirea mea a constat numai în circa 10 km alergați în trei zile, atunci provocarea a constat în 10 km alergați în aproximativ o oră.  Înainte să vă spun cum a decurs totul, trebuie să vă spun că m-am temut foarte tare că vremea va fi prea aspră și că voi alerga ud până la piele și înghețat tot. M-am mai temut și că nu voi putea încheia cursa și că nu îmi voi atinge obiectivul autoimpus. Dacă în ziua care a precedat evenimentul Snowflake Run Series a fost furtună în Southampton, ei bine în dimineața următoare un soare destul de generos pe un cer senin, încerca să încălzească atmosfera. united Am ajuns târziu la locul de întâlnire. Parcul Common, care se întinde pe câteva hectare bune chiar în inima orașului Southampton, era plin de oameni care-i băteau aleile. Nu mai mersesem în acel parc până atunci. De fapt nu prea am mers în Southampton de când am ajuns aici, eu locuind undeva la periferie, într-un mic sătuc înghițit  de extinderea orașului Southampton. Am ajuns cu circa 10 minute înainte de startul competiției și m-am grăbit să îmi iau numărul în primire, să mi-l prind de tricou. Nu am mai avut timp de niciun fel de încălzire că deja prezentatorul evenimentului anunța cu mare entuziasm startul. M-am aliniat și eu cum am putut in prima jumătate a plutonului format din circa 400 de participanți, eu fiind marcat cu numărul 391. am numarul 391 Cursa a început și eu am început să alerg, sărind peste contraindicații. Neîncălzit fiind, am început să alerg repede, depășind grupuri întregi de atleți. Era greu să am ruperi de ritm rămânând în mulțime, mai ales că aleile erau destul de înguste pentru puhoiul de alergători pe metru pătrat. Iar în afara aleii era greu de alergat, fiind destul noroi gros, gata să te facă să aluneci în el dacă l-ai fi călcat în viteză. Am tot alergat prima jumătate de kilometru ca să scap de aglomerație. Am reușit în cele din urmă, dar mi-am cam pierdut suflul. Totuși nu puteam lăsa turma să revină peste mine, așa că am încercat să-mi controlez respirația, păstrând și ritmul în același timp. După primul kilometru deja începusem să admir împrejurimile. Parcul Common oferă priveliști minunate. Câteva lacuri, urcușuri și coborâșuri, dar și întinderi mari de iarbă. Cei 10 km ai cursei aveau să fie împărțiți în două tururi, care se tot întindeau pe toată suprafața parcului.

snowflake

Desigur că nu am alergat pe fiecare alee în parte, dar l-am cam străbătut pe toate laturile. Cum mi-am recăpătat destul de repede și suflul, am păstrat cât de cât și ritmul alert. Depășeam câte unul, doi sau trei oameni deodată la fiecare câteva zeci de metri. Era interesant să-i văd pe unii mai dolofani, mai în vârstă, mai cocoșați sau eu știu cum mi se mai păreau, fiind încă înaintea mea după primii 2-3 km. Dar era bine când îi depășeam și chiar sprintam un pic ca să mă asigur că nu revin din urmă. Așa se face că până la sfârșitul cursei nu am fost depășit decât de doi oameni, pe care i-am ajuns din urmă din nou la un moment dat. 037 Când am trecut primul tur, mă simțeam deja obosit. Nu eram obișnuit să mai alerg, nicidecum să alerg într-un ritm alert și susținut. Dar am zis că trebuie să rezist suficient de mult încât să îmi dau seama dacă aș putea ajunge la final, chiar dacă mi-ar fi foarte greu. Am aplicat strategia „pas cu pas”, adică îmi stabileam obiective mici de care să trec. Ba erau eu știu ce copaci, stâlpi de iluminat, puncte de control, sau poate doar alți atleți. Și mai profitam la maximum de coborârile de nivel, acolo unde lăsam forțele exterioare să-și facă treaba, eu doar aruncându-mi picioarele înainte cu pași mari și repezi. Strategia asta a funcționat bine și când eram în coborâre, mă apropiam lejer de oponenți și chiar îi depășeam în viteză. După borna care indica al 7-lea km, picioarele s-au înmuiat mai tare și respirația mi-a devenit de necontrolat. Deja efortul era prea mare și nu mă mai puteam controla chiar dacă voiam. 036 Am început să caut motivație în orice. Deja nu puteam renunța după trei sferturi de cursă. Ar fi fost un eșec pentru mine. Treceam pe lângă oamenii de zăpadă (mascote), pe lângă voluntarii care indicau direcția corectă și băteam palma cu ei, sau mă bucuram când vedeam spectatori încurajându-mă. Uite așa am tot avansat, ba chiar în ultimul kilometru am mărit din nou ritmul. De data asta am început să alerg din dorința de a scăpa mai repede de alergat, nu că aș fi dat pe afară de energie.  Pe ultimele 300 de metri când deja vedeam linia de sosire, am alergat chiar cu pași mari și repezi. Pluteam pe urale de public și deja nu mai contau durerile musculare pe care le aveam. Am depășit linia de sosire la timpul de 52 de minute si 10 secunde. Am fost în primii 30 după cum am aproximat eu. Nu a fost vorba de locuri, fiecare și-a ținut cont timpul scos după zece km.

Snowflake Run108A

La final mi-am luat medalia, batonul energizant și sticla cu apă și deja am plecat pe jos prin mall. Eram plin de noroi, dar aici în Anglia nici că îmi pasă, pentru că oamenii nu te arată cu degetul. poate să fii prea excentric în vestimentație ca să atragi atenția trecătorilor, că altfel nu te deranjează nimeni. În mall mi-am schimbat hainele și am mers la o pizza si o limonadă. Limonada a fost excelentă, la fel și profiterolul îmbrăcat în caramel sărat, pentru care am plătit cinci lire. La sfârșitul zilei m-am simțit foarte obosit, dar mulțumit de mine pentru performanța de a termina cursa chiar într-o poziție foarte convenabilă. Și m-am simțit bine, știind că am ajutat cu bani un proiect științific ce poate schimba istoria medicinii, în ceea ce privește tratarea cancerului la oameni. Dacă nici britanicii nu mai fac studii și cercetări, atunci cine?

E ziua în care…

Știți momentul acela când te trezești dimineața, mănânci o tangerină și începi să te gândești la ce ai făcut ieri și la ce mai ai de făcut mâine? Ei bine nici eu nu-l știam până astăzi. Încă nu îmi dau seama ce este aceea o tangerină, dar știu că e ceva între mandarină, clementină și portocală. Acum nu am verificat dacă vreuna din cele de mai sus reprezintă traducerea din engleză în română pentru tangerină, dar nici nu vreau să știu deocamdată. O las așa în mister, gândindu-mă că am mâncat un nou fruct citric pe care nu-l mai încercasem până atunci.

Trecând la lucruri mai serioase, revin la gândurile despre ziua de ieri. Mi-a picat dintr-o dată să particip la un micro-maraton, sau cum l-o fi chemând pe ăla care are numai 10 km. Poate o fi doar alergare ușoară și eu am ridicat-o la rangul de micro-maraton. În fine, azi e ziua în care sunt leneș și nu vreau să învăț lucruri noi de pe goagăl. Am plătit taxa de înscriere care ar trebui să ajute la cercetările de descoperire a medicamentelor împotriva cancerului, după care am început să mă antrenez un pic ca să pot să trec și eu linia de sosire, ca tot concurentul care se respectă și respectă cât de cât și competiția.

reebok

Așa se face că după o lungă perioadă de sedentarism (într-ale alergatului, că altminteri activități fizice am mai avut), am reluat alergările. Nu a fost chiar ca pe vremea când mă pregăteam cu echipa de atletism de la Petrolul Ploiești. Nu pot să zic că mi-a plăcut, dar știu că cei 10 km pe care îi voi alerga acum, îmi vor spune dacă pot alerga un maraton sau nu. Ăsta parcă are vreo 40 de km dacă de data asta cunosc bine termenul. Nu semi maraton, nu ultra maraton ci decât un maraton. Asta aș vrea să fac măcar o dată în viață. Nu mă întrebați când mi-a venit ideea de a alerga un maraton, că nici eu nu știu  foarte bine. Știu doar că mi-aș dori să pot fi la linia de start și mai apoi să o trec pe cea de sosire. Cum spunea, alergarea nu mi-a plăcut. Îmi „târam” cu greu picioarele după mine în prima zi. Apoi a doua zi am făcut febră musculară după prima zi în care alergasem mai puțin de 4 km. Apoi a treia zi am alergat cam vreo șapte și se mai putea, dar nu am vrut să forțez. Acum fac iar o zi de pauză, ce e drept o să alerg doar puțin, cam un kilometru cât să-mi fac încălzirea, după care mâine trebuie să mî prezint la linia de start. Partea rea e că voi alerga după o noapte de muncă, asta înseamnă că psihic nu voi fi chiar apt pentru alergare. Totuși vreau să fac asta și cred că e momentul să fac asta.

Și pentru că m-am gândit atât de mult la această competiție, am făcut și niște achiziții în acest sens. Am o pereche nou-nouță de pantofi sport Reebok cu branțuri moi cu pernițe, speciali pentru running. Apoi pentru îmbrăcat mi-am luat colanți din aia care păstrează căldura corpului (nu ștu dacă le zice în vreun fel) și de asemenea o bluză mulată, tot pentru menținerea temperaturii. Pe lângă astea am și tricou cu mânecă scurtă și de asemenea pantaloni scurți, toate pregătite special pentru a alerga în bune condiții. Măcar echipamentul să mă ajute în condițiile date.

Cam astea au fost gândurile despre alergat în competiția Snowflake Run Series din Southampton. Celelalte gânduri pe care le aveam în timp ce savuram tangerina erau îndreptate către chitara acustică tocmai cumpărată și către rachetele de tenis pe care încă nu le-am folosit deși le-am cumpărat de vreo săptămână. O să am timp să vă spun și despre astea, dar deocamdată m-am rezumat numai la amintirea lor. Și o să mai am de zis multe pentru că planurile mele s-au înmulțit pe măsură ce salariul mi-a crescut. Asta înseamnă să o duci bine! Să-ți faci într-o lună mai multe pofte decât îți puteai face în țara ta într-un an. Și chitara, rachetele de tenis, sau sesiunea de shopping nu sunt singurele lucruri pe care le-am achiziționat. Au mai fost și altele și vor mai urma și altele, mai mici, mai mari, dar în aceeași măsură de importante.

Să ne auzim cu bine după Snowflake Run Series!

E ziua în care fac o schimbare.

Întâlnire cu surorile Bambi

M-am tot plimbatcu bicicleta prin Anglia. Și aici în zona orașului Southampton am tot văzut semne de circulație care avertizează că în zonă pot apărea animale sălbatice pe carosabil. Multe anunțuri vorbesc chiar despre căprioare. Și prin câte spații verzi și foarte întinse am fost, nu am văzut nici urmă de căprioară. Chiar mă întrebam dacă totuși (mai) există căprioare în zona asta de sud a Angliei.

Ajunsesem să cred că mai degrabă aș vedea o farfurie zburătoare decât o căprioară. Astăzi mi-a fost zdruncinată teoria, chiar din temelii. Am tras o sperietură strașnică atunci când m-am întâlnit cu două căprioare. Mă întreba cineva dacă nu cumva erau căprioare din alea centuriste. L-am asigurat că erau de fapt acele făpturi gingașe dar destul de sperioase la vederea omului.

deer

Totul s-a întâmplat în zori de zi. De fapt era cam 8:15 ora locală, dar cam atunci sunt zorii zilei la mine, că atunci termin schimbul de noapte, încalec bicicleta și o tulesc spre casă. Am de pedalat o bucată de drum de aproximativ o milă. Asta nu înseamnă mai mult de doi km. Cam pe acolo se învârte distanța pe care o am de parcus de la serviciu până acasă. Așa se face că am pedalat rapid către casă, ca să prind somnul bun de dimineață. De fapt somnul nu mă mai ia mai deloc de câteva zile, dar culmea insomniei este că nici obosit nu mă simt, deși nu am dormit mai mult de zece ore în ultimele 72 de ore.

La un moment dat, când mai aveam 300 de metri până acasă, de undeva dintre case au venit în fugă în plină stradă două căprioare. Vederea-mi periferică le-a confundat pe moment cu doi dulăi gen „Dogi argentinieni”. Așa mi-a tresărit inima la gândul că dulăii ar avea chef de harță și ar sări pe mine, încât mi-a zburat adrenalina până în stratosferă. După ce l-am salutat cum se cade pe Felix Baumgartner, care era cu adrenalina lui la plimbare pe acolo, am revenit cu picioarele pe pământ pedale și cu mâinile pe frâne, am încercat să evit impactul iminent. Copitele ciutelor nu au avut aderenta necesara, așa că au alunecat una peste cealaltă pe stradă. Am evitat impactul în ultima clipă și am rămas cu capul privind în urmă la căprioarele care alergau derutate pe stradă.

Tot ce am mai putut face în legătură cu asta, a fost să-mi sun colegii care urmau să treacă cu taxiul prin zonă și să le spun să atenționeze șoferul cu privire la existența căprioarelor pe acea porțiune de drum. Apoi am ciocănit la vecina englezoaică în vărstă de 82 de ani, dar care e șoferiță mai activă decât am fost eu vreodată, ca să-i spun ce mi s-a întâmplat. Am și întrebat-o dacă ar trebui să anunț pe cineva de la protecția animalelor sau eu mai știu ce alt serviciu ar avea ei. Mi-a zis că nu ar trebui să fac nimic în legătură cu asta, așa că am lăsat-o baltă și m-am dus în casă să prind finala de Grand Slam dintre Murray și Djokovic. A fost un meci pe cinste, cu mențiunea că Murray n-a prea avut o strategie bună. Serviciul l-a ajutat suficient, dar schimburile lungi de mingi i-au fost fatale în condițiile în care Djokovici se mulțumea să returneze toate mingiile în terenul lui Murray, fără ca măcar să se agite să le plaseze prea tare. Murray s-a cam bătut singur cu mingiile scurte sau joase care nu treceau fileul, sau cu cele prea lungi care depășeau limita terenului.

Și acum în final îmi dau seama că am povestit despre o întâlnire cu surorile Bambi. Mă refeream la surorile căprioarei Bambi, nu la căprițele noastre cântăcioase din show-bizz-ul românesc, cu acelai nume, care mai cântă sau nu despre eu știu ce ochi căprui.

Deci azi mi-am dat seama că semnele alea din trafic chiar au un sens. Deci chiar există căprioare. Cel puțin două, dacă pe restul le-or fi mâncat câinii probabil. (vezi mesajul din imaginea sugestivă)

De ce personajele din desene animate au numai 4 degete la mână?

Poate că fiecare dintre noi și-a pus măcar o singură dată întrebarea „de ce personajele din desenele animate au numai patru degete?”. Întrebarea este una destul de normală, dar cu un răspuns clar destul de dificil de intuit. Internetul este plin de răspunsuri care mai de care mai ciudate sau amuzante, atunci când se caută motivul pentru care în desenele animate oamenii au numai patru degete la mâini.

Am văzut patru degete la mâini aproape în toate desenele animate pe care le-am urmărit. În desenele animate nu numai oamenii au câte patru degete la mâini ci și animalele. În cazul animalelor am mai văzut și cu trei degete, dar în mare parte au și ele tot câte patru.

Sursa imagine: cemerita.blogspot.com

Sursa imagine: cemerita.blogspot.com

Internauții români au și ei câteva idei despre explicația degetului lipsă la caracterele din desenele animate. Conform unor păreri ale internautilor am aflat diferite opinii, cum ar fi:

Cred ca… nu stiu… poate pentru a oferi cat mai mult amuzament. De exemplu eu inca ma uit la desene animate big grindeoarece sunt foarte amuzante figurile lor.

Utilizator tpu.ro

Eu sincer atunci cand eram mica credeam ca americanii chiar au doar 4 degete laughing si intrebam pe toata lumea daca este adevarat. laughing

Utilizator tpu.ro

Intr-un desen animat, o mana cu 4 degete este mai expresiva, dat fiind proportiile care nu mai sunt respectate intocmai. Este acelasi motiv pentru care personajele animate au capul mare.

Utilizator tpu.ro

E o legatura subtila cu maseaua de minte, coccisul si apendicele

Utilizator tpu.ro

Mesajul subliminal ar fi ca ne tragem din extraterestri

Utilizator tpu.ro

Sigur că nu ne costă nimic să ne dăm cu părerea ci e chiar distractiv să faci presupuneri pe seama personajelor din desenele animate cu 4 degete la mâini în loc de 5. Dacă stăm totuși să ne gândim, desenele în care personajele nu pățesc nimic indiferent prin câte accidente ar trece, nu sunt sută la sută inspirate din realitate, deci nu respectă realitatea. Personajele sunt fictive și desenate disproporționat în mod intenționat pentru a amuza privitorul.

phineas si ferb

Dacă ne gândim la personaje precum Ciocănitoarea Woody, Bugs Bunny, Mikey Mouse, Duffy Duck sau Donald Duck, toate sunt destul de slabe și desenate cu 4 degete la fiecare membru superior, indiferent că în locul degetelor ar trebui să vedem aripi sau gheare. Nici personajele care întruchipează ființe umane nu prea au toate degetele la mâini în desenele animate. Cele mai multe personaje de desene animate, care întruchipează oamenii, au tot patru degete la fiecare mână.

bugs bunny

Din discuțiile de aici am tras concluzia că cel mai ușor și cel mai convenabil, atât pentru creator/desenator cât și pentru privitor, este varianta cu 4 degete la mână în loc de 5. Și asta se întâmplă cam la toate personajele, indiferent că întruchipează oameni, păsări sau animale.

Aceleași discuții vorbesc și despre faptul că acolo unde se dorește a da o seriozitate mai ridicată personajului din desenele animate, acestuia i se atribuie cinci degete la mână în loc de patru. Asta se întâmplă mai degrabă cu adulții decât cu copiii din desenele animate. Deci problema principală nu ar fi dificultatea de a desena cinci degete la o mână, ci mai degrabă inestetica personajelor. Cam toate personajele de prin desene apar deosebit de slabe cu mâinile foarte subțiri. Sunt caraghioase, dar ar fi și mai caraghioase dacă ar avea o palmă deosebit de mare atașată brațului.

Desenatori și creatori ai desenelor animate confirmă această teorie și spun că la cât de multe detalii apar într-un desen animat pentru fiecare personaj în parte, ar fi ridicol ca un deget în plus de desenat să reprezinte o problemă. Deci problema nu este de comoditate ci una de estetică.

Printre cele mai comice presupuneri despre cele patru degete de la mână ale personajelor din desenele animate, am întânit-o pe cea a unui internaut care spunea că în acest fel personajele nu pot arăta semne obscene. Asta este adevărat, dar este și comic în același timp. La urma urmei personajul nu ar arăta de capul lui acele semne obscene, deci ar putea avea fără niciun fel de problemă și al cincilea deget al mână. Să ne gândim de exemplu la Stewie și Peter din Family Guy. Lipsa unui deget nu îi oprește să se exprime cât de vulgar pot ei. În plus Stewie are numai câțiva ani și tot vorbește foarte urât. E adevărat că nici Family Guy nu este chiar un desene animat destinat copiilor, dar denotă totuși că nu împiedicarea semnelor obscene a fost motivul pentru care personajele din desene animate au rămas cu patru degete în loc de cinci.

Și ar mai fi o replică de amintit aici. un alt internaut se întreba câte degete au la picioare personajele din desenele animate. Ei bine, degetele de la picioare nu prea sunt băgate în seamă de privitorii desenelor animate, pentru că acestea nu se văd de cele mai multe ori.

Oricâte comentarii și preupuneri haioase ați citi pe internet despre acest subiect, motivul principal pentru care personajele din desenele animate au numai patru degete la fiecare mână, pare a fi estetica personajelor.

%d bloggers like this: